Relatiile interpersonale si rolul acestora in dezvoltarea psihologica a individului (Despre psihologie - Cabinet Individual)

relatiile_interpersonale_si_rolul_acestora_in_dezvoltarea_psihologica_a_individului_400

Relatiile interpersonale au constituit dintotdeauna mediul optim de dezvoltare a oricarei fiinte umane. Si când spun asta, ma refer la acel tip de relatie interpersonala definita ca o relatie interpsihologica, directa, reciproca, care se desfasoara atât în plan constient cât si în plan inconstient. Nu putem sa ne dezvoltam ca oameni în afara relatiilor cu alti semeni de-ai nostri. Cazurile rare de copiii crescuti de animale confirma aceasta ipoteza: lipsa interactiunilor umane duce la nedezvoltarea acelor abilitati specific umane, gândirea, limbajul, sociabilitatea etc. Deasemeni, unele cazuri de copii institutionalizati, în trecut, au aratat ca lipsa unui contact psihologic intim între copil si un adult, prezent în mod constant, duce la o slaba dezvoltare psihologica si chiar fizica. Copii institutionalizati aveau adesea o greutate sub normal si repere psihologice de dezvoltare sub vârsta cronologica. Depresia anaclitica este un fenomen descris la copiii foarte mici, privati de afectiunea si atentia materna.

Relatiile interpersonale cu parintii au un rol pivotal in dezvoltarea individului si a tipului de relatii pe care le va stabili ulterior cu alti indivizi de-a lungul vietii. Multe din „datele interne” ale fiecaruia individ se capata in cadrul acestora relatii primare. De exemplu, stima de sine. Daca unui copil i se repeta, sub diverse moduri, mai mult sau mai putin explicite, ca el sau ea nu este capabil de a face un lucru cum trebuie, daca este criticat tot timpul, daca este in permanenta comparat cu cei care au performante mai bune (parintii sau fratii mai mari) sau daca pur si simplu nu este lasat a se descurce singur in diverse situatii potrivite vârstei, atunci copilul respectiv va dezvolta o neîncredere în sine, se va îndoi toata viata de propriile lui capacitati de a face fata, de a se descurca. Iar relatiile pe care le va stabili cu alti indivizi, de-a lungul vietii, vor fi probabil de tip dependent, submisiv, in care va fi tentat sa atribuie celorlalti o pricepere, putere si importanta mai mare decat lui însusi. Un alt exemplu este cel al copiilor care au crescut privati de o minima afectiune. La rândul lor, adulti fiind, vor fi incapabili sa ofere altora afectiune. Copiii care au fost abuzati psihic, fizic sau sexual, vor deveni niste adulti cu o stima de sine scazuta, împovarati de grave sentimente de vinovatie, ura si neputinta, bântuiti de depresii permanente sau periodice, incapabili de a construi relatii armonioase cu parteneri lor. Unii vor deveni la rândul lor niste abuzatori, nefiind capabili de a relationa decât în jurul ideii de suferinta, de umilinta a celuilalt, dupa modelul relatiei cu proprii parinti.

Chiar si în cazurile mai putin dramatice si patologice, modelul relatiei cu parintii si modelul relatiei dintre dintre parinti vor ramâne un model important, ce-i drept inconstient, pe baza caruia se vor construi viitoarele relatii. In general, cu cât un individ este mai important, mai semnificativ pentru noi din punct de vedere emotional, cu atât relatia noastra cu aceasta este mai asemanatoare cu relatia cu parintii. Relatiile mai periferice sunt mai libere de asemenea influente.

In orice relatie, inclusiv in relatia primara cu parintii, exista doua dimensiuni al carui raport se poate modifica în timp: dimensiunea afiliativa, de apropiere, de atasament si dimensiunea individualizanta, de distantare, de auto-sustinere. Initial, prima dintre aceste dimensiuni este singura prezenta în mod evident, copilul simtindu-se una cu parintele. Abia la o vârsta ceva mai mare începe copilul sa realizeze ca exista o lume în afara lui, ca mama nu face parte din el si el nu face parte din mama lui. Se cheama ca a început desprinderea din starea de fuziune psihologica. Procesul va continua, cu perioade de progres accentuat si perioade mai calme, pâna la vârsta adulta, când se presupune ca ar trebui sa se atinga o stare de relativa independenta psihologica a individului fata de parinti. Adolescenta este una din perioadele cele mai dinamice de pe parcursul acestui proces de individualizare, în care tânarul simte nevoia sa de desprinda, chiar si în modul cel mai dureros, de modelul parental, pentru a-si afirma personalitatea.