TSPT-ul este o tulburare cu un trecut lung dar o istorie scurtă, ea fiind cunoscută de-a lungul timpului sub diferite etichete.
Elementul esenţial al stresului posttraumatic îl constituie apariţia unor simptome caracteristice datorate expunerii la un stresor traumatic extrem, precum:
- trăirea unui eveniment negativ major care implică ameninţarea cu moartea sau vătămare corporală gravă;
- a fi martor la un eveniment care implică moartea, vătămarea sau ameninţarea integrităţii corporale a altor persoane;
- a afla despre moartea violentă sau neaşteptată, despre vătămarea serioasă, ori despre ameninţarea cu moartea ori vătămarea suferită de un membru al familiei sau de un alt apropiat.
De asemenea reacţia persoanei la eveniment trebuie să presupună frica intensă, neputinţă sau oroare.
Evenimentele traumatice experimentate direct includ lupta armată, atacul personal violent (atac sexual, atac corporal, prădare, tâlhărie), faptul de a fi rănit, de a fi luat ostatec, atacul terorist, tortura, încarcerarea ca prizonier de război sau într-un lagăr de concentrare, dezastrele naturale sau provocate de om, accidentele de automobil severe ori a fi diagnosticat cu o maladie care ameninţă viaţa.
A fi martor la evenimente include asistarea la vătămarea gravă ori moartea nenaturală a unei alte persoane datorată unui atac violent, unui accident, război sau dezastru, ori vederea inopinată a unui cadavru sau a unei părţi de cadavru.
II. Descriere
Tulburarea de stres posttraumatic este o tulburare de anxietate ce se caracterizează prin trei mari categorii de probleme: retrăirea persistentă a evenimentului traumatic (simptome intruzive), evitarea persistentă a stimulilor asociaţi cu trauma şi simptome persistente de hiperactivare neurofiziologică.
Simptome intruzive:
- amintiri ale evenimentului (imagini, mirosuri, sunete, sentimente şi emoţii);
- coşmaruri legate de eveniment;
- flashback-uri;
- reacţii emoţionale intense (teamă, nervozitate, tristeţe sau vinovăţie) la evocarea evenimentului;
- simptome fizice (transpiraţii, tensiune musculară) determinate de evocarea evenimentului.
Simptome de evitare şi de paralizie emoţională:
- încercarea de a evita orice lucru legat de traumă;
- goluri de memorie;
- pierderea interesului pentru activităţile normale;
- senzaţia de izolare şi detaşare faţă de ceilalţi;
- senzaţia de amorţeală sau tocire emoţională;
- limitarea perspectivelor de viitor.
Simptome de hiperactivare neurofiziologică:
- somn agitat;
- mânie şi iritabilitate;
- dificultăţi de concentrare;
- căutare permanentă a semnelor pericolului;
- nervozitate, izbucniri nervoase.
În cazul stresului posttraumatic ameninţarea este percepută ca fiind actuală şi permanentă iar în consecinţă avem permanent o atitudine defensivă chiar daca nu e nimic periculos în prezent.
III. Cauze
Tulburarea de stres posttraumatic este una dintre cele mai complexe tulburări, la apariţia şi menţinerea ei contribuind o serie de factori psihologici, sociali şi biologici.
Tulburarea de stres posttraumatic este clasificată ca fiind o tulburare de anxietate, iar în mod tipic când e voba de anxietate persoana se teme de ceva, simte o ameninţare. Spre deosebire de alte tulburări anxioase, în cazul TSPT-ului evenimentul ameninţător a avut deja loc. Întrebarea care apare este de ce oamenii continuă să se comporte ca şi cum un eveniment trecut ar fi un eveniment iminent?
Probabilitatea apariţiei acestei tulburări poate creşte pe măsură ce intensitatea şi apropierea fizică de stresor cresc. Existã, de asemenea, un set distinct de markeri neurobiologici (de ex., modificări la nivelul axului hipotalamo-hipofizar, activitãtii noradrenergice si serotoninergice) care diferentiazã TSPT de alte tulburãri afective si anxioase (Bremner, 1999; Charney et al., 1993; Yehuda et al., 1995; cit în Frueh, 2002).
Modelul cognitiv propus de către Ehlers şi Clark în 2000 presupune că TSPT-ul cronic, persistent apare atunci când oamenii procesează în aşa fel evenimentul traumatic astfel încât ei au sentimentul unei ameninţări puternice curente. Acest sentiment de ameninţare reiese ca şi o consecinţă a:
- evaluărilor excesiv de negative ale traumei şi/sau consecinţelor ei; şi
- perturbării memoriei autobiografice; aceasta fiind caracterizată printr-o slabă elaborare şi contextualizare, memorie asociativă puternică şi de asemenea un fenomen de amorsaj perceptiv puternic.
IV. Stabilirea unui diagnostic
Procesul de evaluare şi stabilire a diagnosticului este unul complex şi nu poate fi realizat decât de către un specialist (psihoterapeut sau psihiatru).
Simptomele caracteristice rezultând din expunerea la o traumă extremă includ:
- reexperimentarea (retrăirea) persistentă a evenimentului traumatic
- evitarea persistentă a stimulilor asociaţi cu trauma şi paralizia reactivităţii generale
- simptome persistente de hiperactivare neurofiziologică.
Tabloul simptomatologic complet trebuie să fie prezent timp de cel puţin o lună, iar perturbarea trebuie să cauzeze o deteriorare semnificativă clinic în domeniul social, profesional sau în alte domenii importante de funcţionare.
V. Tratament
Principalele două forme de tratament pentru stresul posttraumatic sunt medicaţia şi psihoterapia; ele pot fi aplicate individual sau în combinaţie.
1. Medicaţie
Medicamentele prescrise în tulburările de anxietate au, ca orice medicament, avantaje şi dezavantaje, indicaţii şi contraindicaţii. Doar un medic (psihiatru) poate recomanda folosirea lor, iar oprirea bruscă a tratamentului, fără înştiinţarea medicului, nu este recomandată. În funcţie de nevoile dumneavoastră personale, medicul psihiatru vă va recomanda cel mai potrivit tratament.
Antidepresive. Cu toate că indicaţia principală a antidepresivelor este tratamentul depresiei, aceste substanţe şi-au dovedit utilitatea şi in tratarea tulburărilor de anxietate, inclusiv stresul posttraumatic. Există mai multe tipuri de antidepresive, dintre acestea cele mai indicate fiind antidepresivele tetraciclice şi Inhibitorii selectivi ai recaptării serotoninei (ISRS) - Fluoxetina(Prozac), Fluvoxamina(Fevarin), Sertralina(Zoloft), Paroxetina(Seroxat), Citalopram(Cipramil), Escitalopram(Cipralex).
2. Psihoterapie
Cea mai utilizată formă de psihoterapie pentru stresul posttraumatic este TCC. Premisa de bază a acestei forme de psihoterapie este că propriile noastre gânduri – nu alte persoane sau situaţii – determină felul în care reacţionăm şi ne comportăm. În cazul TSPT psihoterapia este axată pe cele trei elemente centrale ale acestei tulburări: convingerile rigide şi interpretările catastrofice, reacţiile şi modalităţile greşite de rezolvare a problemelor (negarea, evitarea) şi starea de supra-activare neurofiziologică. Principalele tehnici de intervenţie sunt restructurarea cognitivă, relaxarea şi expunerea.
VI. Prognoza sau evoluţia bolii
Evoluţia bolii variază mult de la o persoană la alta. Prognoza este una foarte bună pentru cazurile în care tulburarea a fost identificată de timpuriu şi s-a urmat un tratament adecvat. În schimb, pentru persoanele la care tulburarea s-a cronicizat şi a rămas netratată, prognoza nu este deloc bună şi nici optimistă. Pe termen lung, aceste persoane nu reuşesc să se ridice la nivelul expectanţelor şi posibilităţilor lor reale, înregistează multe eşecuri pe plan profesional şi personal; au un risc crescut spre alcoolism, depresie majoră şi suicid.
Cu cât trece mai mult timp, cu atât mai greu este de luptat cu această tulburare şi mai greu de menţinut o viaţă normală. Cu toate acestea, dacă se urmează tratamentul corespunzător, sunt şanse foarte bune pentru recuperare parţială sau aproape integrală şi ducerea unei vieţi normale şi plină de satisfacţii.